Ai observat vreodată cum bucuria aia de nedescris din vacanță este înlocuită imediat cu stresul de la muncă, de îndată ce te-ai întors acasă?
În urmă cu ceva ani asta experimentam și eu de fiecare dată când reveneam acasă. Am descoperit că nu trebuie să fie așa.
Vrei să știi cum să-ți păstrezi zenul din vacanță mult timp după ce te întorci?
Continuă să citești…
În urmă cu câteva săptămâni eram în Panama, în America Centrală.
Am zburat ca să particip la Panama Progressive Retreat cu Dr. Joe Dispenza, un mare cercetător în comportamentul uman, neuroștiințe și fizică cuantică.
Cum zborul din Londra în Panama este de 14 ore, mi-am spus să rămân măcar câteva zile în plus, să explorez zona, dacă tot bat drumul până acolo.
Am adăugat și Peru pe lista ( era pe lista mea de foarte mult timp și am zis să profit dacă tot voi fi prin “zonă”).
A fost o vacanță de vis și prima cu adevărat la distanță, după cei doi ani în care nu prea am călătorit.
Pe lângă schimbarea completă de peisaj, diferența uriașă de altitudine ( Peru) și mâncarea genială, ce m-a uimit a fost diferența de ritm de viață.
Parcă aveam nevoie să văd asta din alt unghi, ca să-mi reamintesc să încetinesc din nou.
Deși se spune că noi, europenii, avem totul rezolvat și știm să ne luăm pauzele și să savurăm viața, observând oamenii din Panama ( cei din Peru care au un stil de viață un pic mai accelerat), am realizat că întotdeauna poate fi și mai bine.
Avem de învățat câte ceva de la fiecare om și loc.
Abia atunci când încetinim ne dăm seama cât de repede alergăm.
De la cei din Panama am învățat că viața este o petrecere și că munca vine pe locul doi întotdeauna.
Ce ocupă primul loc pentru ei? Timpul cu familia și prietenii. Să fie “fiesta”, am zis!
Am rămas șocată să văd toate terasele, barurile, restaurantele, pline până seara târziu, de luni până duminică. Efectiv nu au pauză de la sărbătoritul vieții. În fiecare zi e petrecere.
Am întrebat o prietenă care este născută și crescută acolo cum de toți sunt în oraș absolut în fiecare zi, iar ea mi-a explicat că în Panama nu se pune așa mult accentul pe muncă.
– Cum adică nu se pune așa mare accent pe muncă?
– Adică, oamenii ies în fiecare zi, petrec timp de calitate și nici măcar nu le pasă dacă întârzie la muncă a doua zi.
Recunosc că am rămas puțin șocată. Creierul meu punctual, refuza să accepte că oamenii întârzie și 2-3 ore la muncă și că nu li se spune nimic. De ce? Pentru că așa fac toți. Dacă cineva se revoltă pe ei, refuză să mai muncească. Haha, ce mod diferit de a face lucrurile.
La noi, în Românica, suntem prostiți parcă de o forță invizibilă să credem că viețile noastre sunt doar o cursă uriașă, că trebuie să ne rupem în două, să alergăm, să muncim până la epuizare, ca să ajungem la linia de sosire și că cea mai rapidă persoană câștigă.
Nici în Londra nu e mai roz. E o cursă continuă și aici pentru majoritatea populației. Dar, ia zi-mi tu, cine primește o medalie la final de zi, pentru că se zbate să fie primul?
Primul, unde?
Care e bucuria să te trezești în fiecare zi doar ca să o iei de la capăt cu alergatul către această linie de sosire imaginară?
Din momentul în care am ajuns în Panama, am simțit că am pășit în altă lume.
Am ieșit la o terasă locală, unde oamenii duc conexiunea umană și socializarea la un alt nivel.
Nu a fost nici o grabă să mi se aducă nota de plată după ce am terminat de mâncat. Ba, mai mult, ospătarii au fost super prietenoși și sociabili și ne-au încurajat să stăm de vorbă cât vrem și să ne simțim bine.
Ne-au oferit și niște churros gratis, ca să avem un snack cu care să meargă poveștile.
Oamenii de pe străzi, majoritatea localnici și angajați, mergeau peste tot cu atâta zen, de parcă nu se grăbeau să ajungă nicăieri. I-ai fi confundat ușor cu niște turiști rătăciți.
Nu am avut internet pe nicăieri (intenționat) și, ca de obicei, am încercat să-mi pun creierul la treabă și să înțeleg logic hărțile. Google Maps are avantajele lui când te grăbești, dar eu nu mă grăbesc când sunt în vacanță și iubesc să-mi țin creierul în priză și să înțeleg logic unde sunt și cum ajung din punctul A în punctul B.
Ce nu folosești, pierzi. Iar eu aleg să-mi folosesc creierul cât de des pot.
Cu toate asta, Maps-ul din capul meu mai dă și erori. Deh! Asta e toată frumusețea de a fi uman. Am fost nevoită să întreb localnicii de multe ori ba unde e stația de metrou, ba cum să cumpăr bilet, ba de ce nu mai vine autobuzul ( nu e ca în Londra, din 2 în 2 minute cu update-uri la secundă pe Google, acolo autobuzul vine o dată pe oră).
Întrebam o persoană de pe stradă și alte 2-3 se alăturau să-mi explice. Au un simț atât de puternic de comunitate. M-am simțit atât de liberă să cer ajutor. Era ca și cum aveam o familie uriașă la fiecare pas și ei sunt toți acolo ca să mă ghideze prompt. Nimeni nu se grăbește, toți te ajută până sunt siguri că ai înțeles, totul cu un calm și o bunătate cum rar îți e dat să trăiești. Incredibil de frumos sentimentul. Când le mulțumești, îți mai răspund și cu “A su orden!” adică “La dispoziția ta!”
Era prima zi în care plecam către Panama Convention Center și îmi făcusem plan să merg cu metroul și apoi cu bus-ul.
Am ajuns în stația de bus și observam că toți plecau aleatoriu cu niște mașini care claxonau. Habar n-aveam ce fac. După vreo 15 minute de așteptat în stație ( eu cu așteptările de Londra, cu bus-uri la minut) am întrebat pe cineva când vine autobuzul.
– Mai sunt 45 de minute! îmi spune.
– Serios?
– Da, trece unul pe oră. Doar ce trecuse când ai ajuns. Unde mergi? Hai să împărțim un taxi.
Mi s-a părut dubios să împart un taxi cu necunoscuți, doar ca să aflu că așa se circulă în Panama. Șoferii claxonează pe unde trec și iau oamenii din mers. Un fel de Uber la grămadă. Am zis ok. Să încerc și asta. Un taxi a oprit în stație și 4 dintre noi ne-am urcat.
Am spus pe rând șoferului opririle noastre și șoferul ne-a lăsat, pe rând la destinație, pentru 1 dolar/ persoana. ‘Eftin sau ce? :))
Am decis că asta vreau să aduc înapoi cu mine. Sentimentul de comunitate și sentimentul că am tot timpul din lume să fac tot ce este important pentru mine.
Sentimentul că am tot timpul din lume l-am găsit, l-am pierdut și l-am regăsit de multe ori. L-am tot adus înapoi la mine de fiecare dată când am observat că ritmul de viață mi se accelerează și până să-mi dau seama, sunt pe repede înainte din nou. Ți s-a întâmplat și ție?
Cândva mă mândream că trăiesc viața pe repede înainte.
Ma flatam singură cu cât de multe lucruri reușeam să înghesuiesc într-o singură zi. Făcând asta pe o perioadă lungă de timp, am realizat că nu ăsta e drumul către bucuria și împlinirea pe care îmi doresc să le experimentez zilnic, și nu doar din când în când.
Să fiu mereu pe grabă este doar un obicei în care am intrat în urmă cu mulți ani cu capul înainte, în mod inconștient, și pe care acum sunt foarte fericită să îl schimb.
Așa că, în prima săptămână înapoi la realitate, am refuzat să ajung la zi cu absolut tot ce aveam de făcut. Am renunțat complet la anumite lucruri. Am făcut doar ce era cu adevărat urgent și mi-am dat tot timpul de care am avut nevoie să fac asta, fără să pun presiune pe mine ca să termin mai repede, cum făceam de obicei.
M-am simțit zen, calmă, liniștită, relaxată, plină de pace. Ca în vacanță, doar că la muncă.
Partea care m-a amuzat cel mai tare?
Am realizat că nimic catastrofic nu s-a întâmplat pentru că am ales să-mi dau timpul de care aveam nevoie și pentru că am dat volumul de la maxim, înapoi la “despacito”.
Din contră. Din starea asta de zen am reușit să discern cu calm ce e cu adevărat important și ce nu e, ce e prioritar și ce nu e, ce e productiv și ce nu e.
Am reușit să mă focusez cu ușurință și chiar am finalizat niște proiecte extraordinare.
Am eliminat din vocabularul meu “grăbește-te”, “hai mai repede” și “nu am timp”.
Fie că mi le spuneam mie sau celor din jur. Efectiv nu le mai spun.
Dacă-mi mai scapă inconștient, mă corectez și mă încurajez atât pe mine, cât și pe cei din jur, să ne luăm fix tot timpul de care avem nevoie.
Noua mea mantră:
Am suficient timp pentru tot ce contează pentru mine.
M-am oprit din a mânca pe fugă. Acum mestec încet și savurez fiecare bucățică de mâncare.
Ca rezultat, mâncarea are un gust mai bun, iar acum mă satur mai ușor, cu mai puțină mâncare.
Am început să îmi beau cafeaua încet și să savurez fiecare clipă.
Am început să mă conectez și mai mult cu oamenii din viața mea, cu oamenii din cartier, cu oamenii de la magazin, cu oamenii de pe stradă.
Am început să fiu mai prezentă și să mă bucur de fiecare interacțiune umană.
Am început să mă opresc și să admir lacul, în loc să trec, în grabă, pe lângă el.
Am început să privesc cu adevărat copacii, atunci când sunt în parc.
Am început să privesc cerul mai mult.
Am început să observ mai multe detalii, mai multă natură, mai multă frumusețe în jurul meu, care, de cele mai multe ori, rămânea neobservată.
Ca o fostă rachetă ce trăia viața la viteza luminii, știu cel mai bine că un astfel de stil de viață plin de stres și agitație duce la probleme de sănătate și îmbătrânire prematură.
Stilul ăsta de viață nu se aliniază cu rezultatul pe care mi-l doresc. Îmi doresc să fiu forever young și plină de energie.
Viața la un ritm lent duce la fericire și împlinire în familie, în prietenii, la job și în toate celelalte aspecte ale vieții tale. Cel mai important… duce la o stare de sănătate vibrantă.
Când ne grăbim, facem lucruri aleatorii doar ca să facem ceva repede.
Am o vorbă pe care o ador și pe care mi-o repet de fiecare dată când simt că prind iar viteză, fără o direcție clară:
Viteza cu care mergi nu contează, dacă nu știi încotro te îndrepți.
Când ne grăbim, luăm drumul cel mai lung și mai greoi. Greșim, uităm lucruri importante, omitem detalii care contează. Considerăm important ceea ce nu este și ne deconectăm de la ceea ce contează cu adevărat. “Graba strică treaba” nu e doar o vorbă. E o vorbă extraordinar de adevărată. Câteodată graba este cea care ne deviază progresul și direcția, făcându-ne să alegem opusul direcției în care dorim să mergem.
Fix ca atunci când conduci grăbit.
Greșești, nu ești atent cu adevărat, ai un risc mai mare de accident și nu ai nici o garanție că ajungi în siguranță sau mai repede la destinație.
Ți se întâmplă să simți că zilele tale sunt ca atunci când ești pe banda de alergare și că viața îți trece prea repede, ca să ai timp să te bucuri de ea?
Dacă da, e timpul să te oprești și să faci niște ajustări.
Există vreo parte din viața ta, unde ți-ar prinde bine să încetinești?
Există lucruri cu adevărat importante pentru tine pe care le omiți, pentru că ești prea ocupat să continui să alergi pe bandă?
Comentează mai jos și hai să descoperim împreună noi modalități de a ne bucura de această călătorie numită viață, în loc să îi dăm zilnic skip, în mod inconștient.
Dacă ești pregătit să îți duci fericirea la următorul nivel, îți recomand cărțile mele, care sunt ghizi practici fix către asta:
Trezește-te. Cartea 1. Ghid de fericire, pas cu pas
Trezește-te. Cartea 2. Ghid către relații evoluate. 11 Secrete ale Relațiilor Evoluate
Trezește-te. Cartea 3. Ghid de vindecare a copilului interior
Dacă ești prin Constanța pe 8 septembrie 2022, dăruiește-mi prezența ta ca și cadou de ziua mea. Voi lansa Trezește-te. Cartea 4. 11 secrete ale sănătății vibrante. Tu ești remediul. la ora 18:00, la Libraria Dorian Gray. Ești invitatul meu. Intrarea este liberă. ?
Dacă ai nevoie de ajutor să descoperi ce zone din viața ta merită atenție și cum să-ți găsești direcția, apelează la serviciile mele de coaching.
P.s.: În caz că nu ți-a spus nimeni asta azi… te iubesc și cred în tine! ?
Dacă știi pe cineva căruia i-ar prinde bine un astfel de articol, dă un share la postare. ☺️