Am crescut crezand ca frica este ceva rau, ca atunci cand simt frica trebuie sa ma dau la o parte, sa ma ascund, sa fug si sa nu merg in directia in care frica este mai apasatoare.
Pana cand am crescut si am realizat ca frica este una din cele mai bune emotii pe care le putem avea.
Frica este podul dintre ceea ce suntem acum si ceea ce vrem sa devenim.
Crestem atunci cand simtim frica si cand actionam in ciuda ei.
Ai sa spui: Da, ai dreptate, dar e al naibii de inconfortabil.
Iar eu am sa spun: Da, fix asa e.
Daca nu e inconfortabil, nu cresti, iar daca nu cresti… te indrepti incet si sigur spre ceea ce imi place sa numesc sinucidere spirituala.
Esti aici sa experimentezi, sa cresti, sa treci peste provocari si nu sa fugi de ele.
Obisnuiam sa fug, sa anulez, sa ma ascund de fiecare data cand un eveniment, o situatie sau un anumit lucru ma facea sa simt frica.
Pana intr-o zi.
Cand am trecut peste o frica uriasa: aceea de a zbura cu avionul.
Dar nu-ti imagina ca am trecut-o ca toti oamenii, prin a rezerva un bilet de avion si a zbura zen spre o anumita destinatie.
Eu am facut-o la nivelul extrem.
Era undeva in mai 2009, cand, legata la ochi, intr-o competitie organizata de un post radio, am fost provocata sa imi depasesc limitele.
Acceptasem provocarea de a-mi depasi frica de inaltime, fara a sti in ce anume ma bag si la ce am spus ‘Da’ cu atata usurinta.
Imi amintesc ca ieri cum m-am suit in masina, asa, legata la ochi si cu inima strasa incercam sa imi dau seama incotro o ia masina.
Toata actiunea se petrecea in Bucuresti, iar eu cunosteam fiecare straduta poate mai bine ca cel mai precis GPS.
Incercam sa tin cont de fiecare viraj si de fiecare semafor si sa-mi dau seama incotro mergem.
Dupa calculele mele, eram deja spre iesirea din Bucuresti spre Clinceni… si in Clinceni stiam ca este un aerodrom si… avioane.
M-am gandit ca nu are cum si in sinea mea speram sa fi gresit calculele si sa fim inca prin Bucuresti.
Masina s-a oprit, am simtit un nod in gat si asteptam cu nerabdare sa aflu unde sunt si ce urmeaza sa fac.
Cand mi-au dat jos bandana de la ochi, am inceput sa tremur din toate incheieturile, imediat ce am realizat ca ma aflam in fata unui avion de acrobatii care era gata de zbor.
M-au intrebat din nou daca inca zic da la aceasta provocare si mi s-a explicat ca voi face acrobatii in aer cu respectivul avion.
Puteam sa refuz, dar in ciuda fricii de necontrolat, am spus da.
Cateva minute dupa, eram in avion, gata de decolare, doar eu si pilotul.
Decolarea a fost cum a fost, spaima vietii mele abia urma sa vina.
De indata ce am ajuns la altitudinea optima, avionul a inceput ceea ce avea in program sa faca.
Acrobatii.
Aaa… si e musai sa mentionez ca avionul era un model vechi si ca nu exista centura de siguranta, era de fapt, un ham, fix cum au caii, un ham in care erai prins, in caz de ceva sa nu te ‘versi’.
Buuun… si acum sa iti explic ce s-a intamplat.
Avionul se intorcea constant cu fundul in sus, iar eu practic atarnam ca un liliac ingrozit, iar la cateva secunde dupa, ne indreptam cu viteza luminii in spirala, de parca suntem gata sa ne prabusim.
Am simtit ca inima imi bubuie de frica, ca o sa imi explodeze, ca o sa crap.
Adauga la asta si ca de fiecare data cand avionul se dadea peste cap, atarnam intr-un minunat  ham si ca tot felul de insecte moarte imi veneau pe fata.
Bonus, geamul avionului era prins intr-o piulita despre fusesem avertizata sa nu ating pentru ca va deschide tot acoperisul avionului in cazul in care o ating accidental.
Am trait cele mai ingrozitoare 10 de minute din viata mea… sau cel putin asa am crezut atunci.
Cu toata teama, la inceput chiar mi-am zis : Wow, ce priveliste frumoasa!
Asta a fost in primele secunde cand avionul a atins altitudinea necesara pentru a incepe acrobatiile.
Ce a urmat a fost pe soc si groaza, trebuie sa recunoasc.
Cu fiecare secunda, imi vedeam si mai clar moartea cu ochii.
Stateam cu inima mica, ca un ghemotoc si asteptam sa se intample orice in orice moment.
Dar, evident, era totul in capul meu.
Fix aproape de finalul nebuniei, ceva in mine s-a schimbat.
Frica s-a transformat in curiozitate.
Deja vazusem ca nu s-a intamplat nimic cand ne-am spiralat cu viteaza luminii catre sol, iar pilotul castigase inconstient votul meu de incredere.
Deodata, m-am simtit in siguranta, iar nici macar atarnatul in ham cand avionul era cu fundul in sus nu ma mai deranja.
Insectele moarte care imi veneau pe fata?
Le ignoram si ma amuzam cu o atitudine atat de jucause de ziceai ca nu e adevarat. 🙂) 
Undeva, nu stiu exact in ce moment, s-a produs un clic.
Am data frica la o parte si am inceput sa ma bucur de experienta in sine.
Tin minte si acum, cand dupa toate acrobatiile, pilotul ma intreba in casca daca sunt bine.
Eram atat de fascinata de toate senzatiile, de priveliste si de cat de aiurea atarn in ham, evitand cu gratie insectele moarte care vin peste mine la fiecare rostogolire a avionului, de nici macar nu mai auzeam pilotul. Parca era undeva in decor si vorbea cu altcineva.
Iar eu eram asa in stare de zen, ca nici nu realizam ca vorbeste cu mine.
Cand am ajuns la sol cu bine, tremuram din toate incheieturile, adrenalina bubuia prin toate celulele corpului meu.
Adrenalina si bucuria de ajunge in viata la sol au fost o combinatie tare ciudata si noua pentru mine.
Toata experienta asta a trezit in mine o curiozitate enorma sa experimentez mai mult din lucrurile care ma ingrozesc.
Am realizat cat de multe lucruri ratez din cauza fricii si scenariilor mentale pe care le fac.
In ultimii 11 ani, am tot zburat cu avionul, am avut tot felul de activitati care ma speriau, de la a ma imprieteni cu animale periculoase pana la a cobori in rapel de pe cea mai inalta cladire din Bucuresti.
Totusi era ceva ce nu facusem si imi doream de mult.
Eram curioasa daca, dupa atatia ani de infruntat frica, voi simti frica sa fac sky diving.
Eram super curioasa sa vad ce voi simti atunci cand voi sari in gol din avion.
Asa ca am ales aceasta activitate ca un cadou de la mine pentru mine de ziua mea.
Am fost doar eu cu mine si nu am spus nimanui ce urmeaza sa fac, nici macar prietenilor mei apropiati.
Am simtit ca este intre mine si mine.
Era sambata dimineata, 7 septembrie 2020, ora 6:30 ma urcam in taxi, undeva in March, un mic orasel din Uk.
Eram gata sa merg la centrul North London Sky Diving, care e undeva, pe camp, la vreo 20 de minute de mers cu masina, din March.
Inregistrarea incepea la 8, dar imi doream sa ajung printre primii, intrucat, la centru, sari in ordinea in care ajungi la inregistrare, nu exista programare pe ore.
Am ajuns acolo ca fiind numarul 7, iar in 10-15 minute, coada s-a facut imensa.
La coada am descoperit o multime de persoane care venisera si cu alte ocazii, dar care, din cauza vantului, nu au putut sa sara cu parasuta.
Sunt niste conditii stricte. Echipa de acolo pune siguranta ta pe primul loc, iar daca vantul nu e favorabil, nu se zboara.
Si nu, nu le pasa daca dai review-uri negative sau daca insisti.
Ei trebuie sa respecte masurile de siguranta, mai ales ca nu e vorba doar de viata si siguranta ta ci si a instructorului care sare cu tine.
Cum vazusem ca vantul e favorabil dimineata, eram entuziazmata pana la cer si inapoi sa pot experimenta sky diving pentru prima oara si parca simteam ca se va sari.
Buun, a inceput inregistrarea, am facut training-ul in care ni s-a explicat foarte clar ce avem noi de facut. ( nu mare lucru)
Practic, trebuie sa urmezi instructiunile instructorului cu care sari.
Cand esti gata sa sari, trebuie sa tii capul pe spate, sa tii mainile pe ham si sa eliberezi mainile de indata de instructorul te bate pe umar.
Urmeaza echiparea si pare ca entuziasmul si tensiunea creste pentru toata lumea.
Mai putin pentru mine, am observat cu curiozitate ca am avut o stare de liniste profunda de cand am ajuns, pana cand am urcat in avion.
In avion, la un moment dat, din motive de siguranta, avionul deschide usa, pentru a ventila.
Trebuie sa iti spun ca cele -4 grade, le-am simtit ca fiind -20 atunci cand usa avionului s-a deschis in zbor pentru cele cateva secunde de ventilatie.
Desi eram numarul 7, in ordinea inregistrarii, modul in care am fost asezati in avion ne-a facut de fapt sa fim numarul 1.
Yuhuuuu! Entuziasmul crestea tot mai tare si era intarit si de tremuratul din toate incheieturile de frig.
Analizam cu un calm iesit din comun ceea ce simt la fiecare pas al experientei si zambeam cu incantare sa realizez ce evolutie uriasa am atins in 11 ani de ‘practica’ a situatiilor inconfortabile.
Imi spuneam sa fiu atenta la ceea ce simt atunci cand sar, sa vad daca imi este frica.
Am fost intr-un entuziasm extraordinar, abia asteptam sa sar, iar cand ne pregateam sa sarim, cand picioarele imi erau in aer si eram pe marginea avionului, am avut asa un sentiment de pace.
Ca si cum era timpul sa fac si asta si sa imi mai depasesc o limita mentala.
De indata ce am sarit, am fost surprisa sa constat ca respir mai greoi ( lucru normal, de altfel, dar de care nu fusesem avertizata si la care nu ma gandisem).
In secunda doi, m-am adaptat la presiune si hop am inceput sa pozez si sa ma stramb la parasutistul care sarise inaintea noastra si care ne filma.
Imi simteam falcile de parca se vor desprinde, dar era o senzatie noua si amuzanta.
Cand instructorul a deschis parasuta, a fost o senzatie si mai distractiva, de parca un balon de aer ne-a tras cu viteza in sus.
Ca atunci cand te dai in leagan, dar intr-un leagan aerian si urias.
Senzatia a fost incredibila si una din preferatele mele.
Dupa deschiderea parasutei a urmat o perioada de picaj in gol.
O senzatie de pace, de zen, de bucurie pura.
Am simtit ca zbor cu adevarat.
Aterizarea a fost lina si cu indicatii clare, picioarele intinse in fata pana la semn sa le pun pe sol.
Orice as pune in cuvinte e prea putin comparat cu ceea ce simti cu adevarat.
 Saltul cu parasuta a fost o experienta care m-a facut sa realizez cat de mult am evoluat si la ce nivel am transformat frica pe care o simteam in ceva ce astept sa experimentez cu curiozitate si entuziasm.
Toti avem frici, unii mai mici, altii mai mari.
Daca iti limitezi viata si te impiedici de ele, iti spun cu mana pe inima, ca inrosesti tot ce e mai frumos.
Frica este ceea ce te va bloca sa progresezi, sa evoluezi, sa ajungi acolo unde iti doresti… daca o lasi sa te copleseasca.
Dupa peste 11 ani de provocari ca sa ma imprietenesc cu frica mea, pot sa iti spun acum, cu mana pe inima, ca de fiecare daca cand vrei sa faci ceva si frica iti sta in cale tot ce trebuie sa faci e sa privesti frica in ochi, sa clarifici de ce iti este frica cu adevarat si sa iti spui: Frica, imi stai in cale, da-te la o parte!
Gandeste-te la tot ce pierzi de fiecare data cand ii dai putere fricii tale.
Merita?
Sunt convinsa ca nu.
Ce poti face?
Fix ce am facut si eu!
Priveste frica in ochi si infrunt-o, nu mai fugi!
Cele mai frumoase lucruri se intampla atunci cand ai curajul sa iti infrunti fricile.
Nu crede acum ca iti spun ca daca ai vreo frica cat de mica, de exemplu frica de inaltime, sa sari cu parasuta direct… desi Cristina de azi fix asta ar face.
Iti spun ca daca ai o frica, sa te bucuri ca o ai si sa te intrebi:
  1. De ce anume mi-e frica?
  2. Care este cel mai rau lucru care se poate intampla?
  3. Sunt ok cu cel mai rau lucru care se poate intampla?
  4. Cum pot explora aceasta frica?
  5. Ce activitate/ experienta m-ar ajuta sa inving aceasta frica?
Si fara sa stai sa te gandesti prea mult, treci la actiune.
Recompensele pe care le primesti cand iti infrunti frica sunt extraordinare, dar sunt disponibile doar pentru cei curajosi.
Si tu?
Ce frici ti-ai depasit?
Ce alte frici iti doresti sa depasesti?
Iubesc sa iti reamintesc mereu ca poti orice.
Si ca a putea sau a nu putea sa realizezi ceva tine numai de tine si de conversatiile pe care le ai tu cu tine.
Asa ca, hai!
Cu forta si indrazneala, catre noi aventuri!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *